profesor Constantinescu Irina
Liceul Economic “Virgil Madgearu”, Constanța
Problematica dificultăţilor de învăţare (engl. learning disabilities) a fost evidenţiată de practica pedagogică şi s-a dovedit foarte complexă şi dinamică, implicând înţelegerea schimbărilor din cadrul procesului de predare-învăţare pentru realizarea obiectivelor fundamentale ale educaţiei de astăzi. Nevoia de progres şi de eficienţă în câmpul relaţiilor educaţionale îi cuprinde atât pe profesor, cât şi pe elev. Astfel, analiza căilor de optimizare a procesului de învăţare se referă la schimbările pe care le produce învăţarea la ambii parteneri educaţionali. (UNESCO, 1995)
Dificultăţile de învăţare pot fi analizate din perspectiva diferitelor discipline socio-umane care privesc procesul de învăţare: psihologic, pedagogic, psihopedagogic, socio-educaţional, dar şi ca abordare interdisciplinară. Din perspectivă psihologică, învăţarea este o activitate fundamentală pentru adaptarea la mediu şi dezvoltare psihocomportamentală (P.P. Neveanu, 1978).
După J. Piaget, învăţarea este definită ca un proces complex de construcţii succesive şi achiziţii adaptative care, prin instrumente variate, asigură dezvoltarea. De aceea, dificultăţile de învăţare reprezintă factori de stagnare şi bariere în dezvoltarea copilului. Privind din perspectivă pedagogică, se diferențiază legătura dintre dificultățile de învățare și procesul educațional. Când elevul întâmpină dificultăți în procesul de învățare, este necesară o analiză a metodelor de predare – învățare sau a mediului care împiedică producerea învățării. Analiza psihopedagogică aduce în prim-plan cauzele care au generat dificultăţile de învăţare şi pune accentul pe posibilităţile de intervenţie şi de prevenire, stabilind etapele necesare asigurării producerii achiziţiilor prin asimilare şi acomodare.
Abordarea socio-educaţională descrie dificultăţile de învăţare prin intermediul contextului social şi al interrelaţiilor care pot constitui forme de abordare, prevenire şi intervenţie. Consilierea şcolară urmăreşte în identificarea şi rezolvarea acestor dificultăţi, precum și intervenţia socio-educaţională în mediul şcolar şi familial. Abordarea interdisciplinară analizează mai multe problematici:
Fiecare copil are dreptul la educaţie, este curios şi îşi doreşte, în mod spontan, să înveţe cât mai multe despre mediul care-l înconjoară, vrea să cunoască şi să înţeleagă ce se întâmplă în jurul său. Şcoala are rolul de a organiza învăţarea şi, mai ales, de a accesibiliza şi sprijini învăţarea pentru fiecare copil, ţinând cont de faptul că este unic şi diferit. Învăţarea şcolară este parte a învăţării umane şi fiecare copil se poate dezvolta şi schimba prin metode educaţionale adaptate stilului propriu de învăţare. Unele personalităţi au avut dificultăţi de învăţare în copilărie şi probleme de adaptare şcolară, deşi au fost copii supradotaţi în anumite domenii. Spre exemplu, Thomas Edison avea rezultate atât de slabe la învăţătură, încât a fost considerat „deficient mintal”. Marele sculptor Auguste Rodin era considerat needucabil în epoca sa din cauza problemelor comportamentale. Despre marele savant Albert Einstein, care a revoluţionat ştiinţa prin teoria relativităţii, se cunoaşte faptul că nu a vorbit până la 3 ani şi a învăţat greu cititul și scrisul. (J. Lerner, 1989) Sunt cunoscute, de asemenea, dificultăţile de învăţare la matematică ale marelui poet Mihai Eminescu, precum și întârzierea de vorbire a poetului Lucian Blaga, care a rostit primele cuvinte la vârsta de 4 ani.
Plecând de la premisa că fiecare copil este unic şi diferit, în cadrul procesului instructiv- educativ se vorbeşte de diferenţiere curriculară, pentru că fiecare lecţie se adresează unui grup de elevi diferiţi. Accentul se pune pe implicarea fiecărui elev la nivelul său, astfel încât să fie realizate performanţe reale şi semnificative pentru fiecare. Profesorul va alege metode și tehnici de predare-învăţare variate care să sprijine în procesul de învăţare fiecare elev să-şi atingă potenţialul şi să obţină rezultate.
J. Collicott (1991) propune ca profesorul:
În procesul de predare, o etapă foarte importantă este proiectarea activităţii; profesorul va alege metoda şi strategia didactică prin care va prezenta conceptul sau deprinderea elevilor. Profesorul va trebui să ia în considerare variabile precum stilurile de învăţare, tehnica de lucru sau nivelul participării elevilor. Pentru prezentarea informaţiei noi, profesorul poate oferi ocazii, materiale sau surse bibliografice din care elevii culeg singuri informaţiile necesare. Smith şi Bentley (apud Schultz şi Turnbull, 1984) identifică o varietate de metode de prezentare pe care le denumesc inputuri iniţiale sau colecţie de date iniţiale şi precizează cele cinci moduri majore pentru a culege informaţiile: 1) a vedea (a observa); 2) a citi; 3) a asculta; 4) asimţi, a mirosi, a atinge, a gusta; 5) a aplica (încerca, face, folosi). Autorii precizează nevoia de a trece informaţiile noi prin simţurile fiecărui elev. Astfel, profesorul trebuie să utilizeze tehnici adecvate și să gândească practic învăţarea pentru elevii săi. Fiecare om învaţă în moduri diferite. Pentru a avea rezultate bune la învăţătură, este necesar să ştim care este stilul nostru propriu de învăţare. Un climat de învăţare stabil şi pozitiv, un mediu prietenos asigură premisele unui proces de învățare eficient, antrenând motivația copilului, determinând creșterea șanselor de succes școlar. Este important să asigurăm un astfel de climat, atât la școală cât și acasă, să sprijinim astfel copilul să se implice, să își dorească să învețe.
Bibliografie: