prof. Barbu Florica, Liceul Teoretic Costești
„ Educația nu este pregătirea pentru viață, educația este viața însăși.'' - John Dewey
Caracterul permanent al educației pune în evidență faptul că educația se exercită asupra omului pe toată durata vieții sale. În trecut educația se referea doar la o etapă din viața omului (copilăria și tinerețea), lucru posibil dat fiind ritmul lent de dezvoltare a societății. Chiar și în aceste condiții marii gânditori ai omenirii au insistat pe ideea că educația este necesar să se exercite asupra individului pe tot parcursul vieții sale. Seneca, de exemplu arăta că și bătrânii trebuie să învețe, Comenius susține și el că ,,pentru fiecare om viața sa este o școală, de la leagăn până la mormânt", iar Nicolae Iorga precizează că „învățat e omul care se învață necontenit pe dânsul și învață necontenit pe alții".
Educația permanentă devine însă o necesitate vitală a societății contemporane, reprezintă un principiu teoretic și acțional care încearcă să ordoneze o realitate specifică secolului nostru. Este un proces permanent în timp (se realizează pe durata întregii vieți) și extensiv în spațiu (include atât educația școlară cât și educația ce se realizează în afară de școală).
„Educaţia este un proces al vieţii şi nu o pregătire pentru viaţă. Cred că şcoala trebuie să reprezinte viaţa actuală, viaţa tot atât de reală şi de vitală pentru copil ca aceea pe care el o duce în familia sa, cu vecinii săi, pe locurile lui de joacă." John Denvey.
Educația permanentă reprezintă capacitatea acțiunii educaționale de integrare-funcțional structurală a tuturor conținuturilor și dimensiunilor generale ale educației (morală, intelectuală, tehnologică, estetică, fizică) și a formelor generale ale educației (formală, nonformală, informală), pe tot parcursul și în fiecare moment al vieții, pe coordonata verticală și orizontală a sistemului și a procesului de învățământ.
Educația permanentă reprezintă o direcție importantă de evoluție a activității de formare-dezvoltare a personalității, care urmărește valorificarea tuturor dimensiunilor și formelor educației proiectate și realizate pe tot parcursul existenței umane și în orice moment al existenței umane.
Definirea educației permanente, la nivelul unui concept pedagogic fundamental presupune delimitarea domeniului de referință și a semnificației sale strategice. Ca domeniu de referință, educația permanentă implică întreaga durată de viață a unui individ. Ea vizează activitatea de formare-dezvoltare a personalității umane, abordată ,,în totalitatea ei", corelând resursele, respectiv: - stadiile educației (vârstele preșcolare-școlare-postșcolare și psihologice: ciclurile vieții: copilăria-preadolescența-adolescența-tinerețea, maturitatea-bătrânețea); - conținuturile educației (dimensiunile/laturile educației: intelectuală-morală-tehnologică-estetică-fizică); - formele educației ( educația formală-nonformala-informală): - factorii educației ( rolul: familiei, comunității educaționale, instituțiilor școlare etc). Această abordare permite integrarea tuturor resurselor educației pe verticala sistemului ( continuitatea între stadiile educației, susținută pe lot parcursul existenței umane) și pe orizontala sistemului ( complementaritatea resurselor educației, aprofundată la nivelul fiecărui stadiu al educației, în orice moment al existenței umane).
Ca semnificație strategică educația permanentă poate fi definită la nivel funcțional-structural-operațional, nivel care evidențiază: - scopul său final (,,a menține și a îmbunătăți calitatea vieții"); - caracterul său universal („reprezintă democratizarea educației") și dinamic (,,permite adaptarea materialelor și a mijloacelor de învățare la noile condiții impuse de dezvoltare"); - sensul său managerial („educația permanentă este un principiu organizator pentru toate tipurile de educație").
La nivel funcțional, educația permanentă angajează trei categorii de funcții: funcția de adaptare; funcția de inovare; funcția de corectare.
La nivel structural, educația permanentă angajează două componente principale, aflate în raporturi de interacțiune: componenta generală și componenta profesională.
La nivel operațional, educația permanentă angajează resursele de dezvoltare pedagogică/educabilitate ale fiecărei personalități umane, valorificabile în termeni de oportunitate și de motivație individuală și socială. Educația permanentă reprezintă astfel simultan: - un concept pedagogic fundamental, de tip integrator, care înglobează toate resursele activității de formare-dezvoltare a personalității umane(stadii, conținuturi, forme, factori), valorificabile pe verticală și pe orizontala sistemului educațional; - un concept pedagogic operațional care extinde aplicațiile sale ,,asupra tuturor aspectelor educației" ( Thomas, Jean)
Educația permanentă nu este nici un sistem, nici un domeniu educativ, ea este principiul pe care se bazează organizarea globală a sistemului educațional.
Dimensiunea (axa) spațială sau orizontală, prin care desemnăm extensia educației în toate sferele existenței și vieții socio-umane. Această perspectivă interpretativă a condus la înlăturarea mentalității păgubitoare că educația se realizează doar prin instituțiile școlare. Evoluțiile sociale contemporane au pus în evidență existența a numeroase alte surse de educație de tip extra- și nonșcolar, configurând alături de educația formală (de tip școlar) alte două mari spații educaționale - educația nonformală (realizată prin numeroase instituții sociale cu relevanță educațională, cum sunt instituțiile cultural-științifice, mass-media, unitățile economice etc.) și educația informală (ce acoperă gama largă a numeroaselor influențe spontane, nesistematice, tranzitorii, ce se realizează în spațiul contactelor sociale de tot felul, în care este implicat individul în diferite momente ale existenței sale extrainstituționale).
Eficiența actului educativ este dată de disponibilităţile educaţiei de adaptare şi autoreglare faţă de sfidările tot mai numeroase spaţiului social. Problematica lumii contemporane demonstrează că soluţiile cele mai eficiente pot fi descoperite printr-o viziune holistică în studierea mijloacelor eficiente de rezolvare a marilor probleme cu care se confruntă omenirea ( degradarea mediului, explozia demografică, proliferarea conflictelor). Astfel au apărut noile educaţii: educaţia pentru pace , educaţia ecologică, educaţia pentru participare şi democraţie, etc. Educaţia pentru şi într-o Europă unită trebuie să cultive valori precum toleranţa, respectul reciproc, credinţa în egalitatea sau complementaritatea culturală, universalizând eventualele diferenţe spirituale sau valori locale, în vederea unei bune comunicări sau convieţuiri. Colaborarea între toţi factorii educaţionali , în primul rând între şcoală şi familie, este stringentă. Familia îi dă copilului primele informaţii despre lumea înconjurătoare, primele norme şi reguli de conduită, dar şi climatul socio-afectiv necesar satisfacerii trebuinţelor şi dorinţelor sale.
Dimensiunea (axa) temporală (sau vertical-longitudinală). Sensul ei major este extensia educației pe toată durata vieții individuale. Noile achiziții din domeniul psihologiei vârstelor și învățării au dovedit, fără dubiu, capacitatea indivizilor de a învăța și de a fi educați la orice vârstă, desigur în forme și cu intensități modelate de particularitățile psihosociale la diferite vârste.
Educația permanentă înseamnă deci un proces integrator al tuturor influențelor educaționale, într-un sistem coerent și convergent, exercitate asupra individului - în modalități variate și specifice - pe toată durata vieții sale. Educația permanentă trebuie deci înțeleasă, mai degrabă, ca un principiu de organizare a educației. Pentru realizarea în practică a educației permanente trebuie modificate mentalitățile, apoi trebuie create structurile necesare pentru a transforma societatea (Stanciu, 1999).
Autoeducația se definește ca fiind activitatea conștientă și complexă a ființei umane desfășurată în scopul desăvârșirii propriei personalități și implicit a atingerii idealurilor propuse spre realizare (Stan, 2001). Subiectul uman își stabilește propriile scopuri și își mobilizează resursele în vederea valorificării maxime a informațiilor disponibile pentru atingerea dezideratelor propuse.
Autoeducația presupune astfel implicarea activă, dinamică și liberă de orice constrângeri externe a individului în procesul devenirii sale.
Fiind rezultatul unui proces instructiv-formativ de durată, capacitatea de autoeducație cunoaște împlinirea totală odată cu maturizarea individului. Până la vârsta preadolescenței educația ocupa o pondere mai mare decât autoeducația, moment în care, pentru un timp, acestea devin aproximativ egale ca și extensie, însă după perioada adolescenței autoeducația începe să devină predominantă, condiționând semnificativ formarea și dezvoltarea individului. Importanța, posibilitatea realizării autoeducației nu apare de la sine, în mod spontan, fiind necesară formarea și cultivarea acesteia, prin intermediul unor demersuri specifice, încă de pe băncile școlii. Se impune în acest sens, în primul rând, asigurarea suportului motivațional necesar realizării autoeducației, respectiv dezvoltarea motivației interne a învățării, cultivarea încrederii elevului în forțele proprii, potențarea curiozității.
Autoeducația și educația adulților ca forme ale educației permanente constituie în contextul instinctului său de explorare și consilierea acestuia în vederea asumării unor obiective realiste și realizabile societății contemporane strategii adaptative de maximă importanță în surmontarea dificultăților generate de ritmul alert al acumulărilor informaționale și al progresului tehnologic, sporind astfel șansele individului de a realiza o integrare socio-profesională conformă cu aspirațiile, aptitudinile și pregătirea sa.
Între metodele și procedeele de autoeducație distingem (Comănescu, 1996): •autopersuasiunea- exemplul, • autostimularea: - adoptarea unui model de om, - folosirea portretului, - maxima de viață, - raționarea, - compensarea, - resemnarea, - raționalizarea, - simularea și disimularea, - proiectarea vinovăției personale, - regresiunea ca modalitate de echilibrare psihică, - echilibrarea prin transformare imaginară a lumii externe și a eu-lui. • autoconstrângerea; • jurnalul intim; • autoanaliza, • autoevaluarea rezultatelor.
Ca tehnici de munca intelectuală eficientă putem aminti cele 24 de ,,îndemnuri" prezentate de Jinga & Negreț dintre care amintesc: Învață să înveți! Planifică-ți studiul în mod riguros! Organizează-ți științific studiul! Fă-ți un plan de studiu! Studiază efectiv!Respectă cu tenacitate calendarul și planul de studiu!Fii perseverent!Valorifică eficient rezultatele studiului!etc
Pornind de la înţelegerea educaţiei ca tot, ca experienţă globală – în plan cognitiv, practic, personal şi social – Raportul UNESCO pentru secolul XXI elaborat de Comisia Internaţională pentru Educaţie, a avansat direcţiile de dezvoltare a educaţiei:
- A învăţa să cunoşti, care presupune însuşirea instrumentelor intelectuale, cu accent pe trăirea valorilor şi aplicarea informaţiei.
- A învăţa să faci, axă ce pune problema formării profesionale, adică a competenţelor personale şi specifice activităţii profesionale
.- A învăţa să trăieşti împreună cu alţii, ceea ce presupune învăţarea nonviolenţei, a cooperării, a dialogului şi a empatiei.
- A învăţa să fii, a se determina pe sine, a fi capabil de autonomie şi spirit critic
Educația adulților, în calitatea sa de activitate instructiv-formativă complementară a autoeducației, reprezintă o altă formă de obiectivare a educației permanente.
Principalele forme de obiectivare a educației adulților sunt cursurile de perfecționare (axate pe actualizarea informațiilor din sfera formației inițiale a adultului), cursurile de reconversie profesională (destinate familiarizării adultului cu un domeniu de cunoaștere mai mult sau mai puțin diferit în raport cu formația sa de bază) și universitățile populare (instituții educaționale publice de formare suplimentară ce facilitează apropierea adultului de domeniile sale de interes).
Literatura de specialitate menționează faptul că aplicarea pedagogiei de tip școlar la nivelul adultului este din start sortită eșecului. Așa după cum este greșit să considerăm elevul ca fiind un adult în miniatură, la fel de eronată este și perspectiva conform căreia adultul nu ar fi altceva decât un simplu elev, dar la o scară mai mare.
Desfășurarea cu succes a activităților instructiv-formative la nivelul unor subiecți aflați la vârsta adultă necesită luarea în calcul a următorilor factori: curiozitatea universală, specifică vârstei copilăriei scade, capacitatea de memorare este la rândul sau mai redusă, se manifesta relativ frecvent convingerea că informația din școală este aproape inutilă în plan profesional existând o anumită rezistență față de discursul de tip academic și nu în ultimul rând, faptul că la acest nivel teoria nu mai poate fi disociată de practică. În plus, adultul se caracterizează printr-o rezistență mai crescută la schimbare, statusul social deținut marchează profund personalitatea acestuia iar autoritatea efectivă a profesorului scade. Ca urmare a acțiunii combinate a factorilor menționați anterior, educația adulților poate întâmpina dificultăți majore în realizarea sa. Soluțiile posibile care stau la îndemâna cadrului didactic angajat în activități instructiv-formative cu adulții sunt tactul pedagogic, diplomația în soluționarea eventualelor stări conflictuale și erijarea în consilier al adultului pe anumite probleme ale acestuia și nicidecum în autoritate absolută în domeniul respectiv.
Necesitatea educaţiei permanente se impune în societatea contemporană datorită noilor condiţii şi tendinţe ale evoluţiilor sociale:
· ritmurile accelerate ale schimbărilor sociale, progresul tehnico- ştiinţific impun reîmprospătarea cunoştinţelor, bagajului de deprinderi, de competenţe, în acord cu noile date ale cunoaşterii umane;
· creşterea vitezei de învechire/uzare a cunoştinţelor şi formelor comportamentale;
· nivelul din ce în ce mai ridicat al aspiraţiilor culturale şi nevoilor spirituale la anumite vârste.
Autoeducația și educația adulților ca forme ale educației permanente constituie în contextul societății contemporane strategii adaptative de maximă importanță în surmontarea dificultăților generate de ritmul alert al acumulărilor informaționale și al progresului tehnologic, sporind astfel șansele individului de a realiza o integrare socio-profesională conformă cu aspirațiile, aptitudinile și pregătirea sa
Bibliografie
- Bontas.I. ,,Pedagogie’’ - Editura ALL, Bucuresti 1994
- Cerghit Ioan, Neacşu Ioan (coord.), 2001., Prelegeri pedagogice, Ed.Polirom, Iaşi.
- Cristea Sorin, 2002, Dicţionar de pedagogie, Ed. Litera Internaţional, Chişinău
- Cucos.C. ,,Pedagogie’’ - Editura Polirom, Iasi, 1998
- Dave R.H., (coord.), 1991, Fundamentele educaţiei permanente, E.D.P., Bucureşti.
- Jinga.I., Istrate.L. ,,Manual de pedagogie’’ - Editura ALL, Bucuresti 1998
- Şerdean Ioan, 2002, Pedagogie. Compendiu, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
© REVISTA (online) ROMÂNIA AZI (ISSN 2067-5178; ISSN-L: 2067-5178), august 2024