Prof. Pindic Doinița
Colegiul Național de Arte „Regina Maria” Constanța
Acest popas pe teritoriul literaturii nu se vrea a fi un studiu, ci un simplu exerciţiu despre înţelegerea literaturii, nu ca pe o strictă materie de examen, ci ca pe un domeniu ce ajută la dezvoltarea culturii noastre generale. Din păcate, astăzi, de multe ori, în sistemul educaţional nu se mai pune accent pe calitate, ci pe cantitate. Studii despre ceea ce înseamnă "interdisciplinaritate" există, dar sunt foarte puţini cei care le citesc şi mai puţini cei care le pun în practică.
Din nefericire, elevul percepe literatura ca pe o materie care trebuie învăţată pentru că face parte din programa de examen şi respinge asimilarea unor cunoştinţe pe care le-ar reţine mai uşor, dacă ar fi îndrumat spre acea abordare a literaturii ca modalitate de cunoaştere.
Predarea interdisciplinară a literaturii trebuie să ţină seama de interdependenţa acesteia de societate, istorie, filozofie, psihologie, educaţie estetică, arte plastice, muzică etc.
Idealurile personajelor operelor literare epice sau dramatice sunt concordate cu idealurile sociale, politice, ideologice ale colectivităţilor pe care le reprezintă, de unde, indirect, elevului i se dezvăluie marile probleme istorice, psihologice, filozofice universale şi naţionale ale epocii şi societăţii căreia aparţin opera şi personajele. Literatura are şi o funcţie socială.
Asta înseamnă că studiul condus de profesor va urmări şi modul în care se reflectă socialul în operă, iar influenţa socialului asupra vieţii scriitorului va fi relevată îndeosebi atunci când acesta are asupra operei repercusiuni accesibile nivelului de înţelegere a elevilor. Rolul factorului social trebuie urmărit, în primul rând, în cazul curentelor literare: absolutismul monarhic reflectat în normele clasicismului sau idealurile burgheziei în ascensiune convertite în romantism, de exemplu. Astfel, elevul va fi capabil să distingă între un personaj aparţinând clasicismului şi unul al realismului, ambele construite cu ajutorul tipicului: în clasicism tipizarea este caracterologică (Harpagon reprezintă tipul avarului), iar în realism hotărâtoare este determinarea socială (de exemplu, Caţavencu este demagogul liberalismului burghez).
Realizând o sinteză a elementelor realului care le-au generat, capodoperele literaturii sunt o imagine deosebit de puternică a societăţii vremii. În procesul instructiv-educativ, relevarea acestor aspecte sociale trebuie corelată cu cea a aspectelor psihologice, într-o înţelegere a complexităţii operei.
De exemplu, pentru personajele lui Slavici, factorul social joacă un rol important: drama lui Ghiţă, cârciumarul de la "Moara cu noroc", este determinată de dorinţa înavuţirii caracteristică etapei acumulării capitaliste. Tot la dezumanizare, dar în forme mult diferite, determinate de o altă psihologie, duce aceeaşi dorinţă în cazul lui Hagi Tudose. Problema socială a posesiunii pământului este necesar de luat în discuţie pentru înțelegerea atitudinii unor personaje precum Ion al lui L. Rebreanu sau Ilie Moromete al lui M. Preda.
Exemplele de acest fel se pot înmulţi pentru a demonstra necesitatea abordării în procesul de învăţământ a operei literare şi din perspectiva socială, ca latură a complexităţii sale. Practicile didactice care limitează studiul operelor literare numai la interpretările pur sociologice privează elevii de pătrunderea şi înţelegerea specificului literaturii.
O corelaţie care trebuie luată în discuţie este cea dintre literatură, film şi spectacolul de teatru.
Pe lângă faptul deja ştiut că între text şi scenariu există o serie de diferenţe cum ar fi nerespectarea structurii subiectului, a succesiunii personajelor etc., trebuie luate în discuţie şi alte aspecte pe care unii nu le percep prin lecturare: elemente de regie, de decor, replica, structura scenică, urmărindu-se pregătirea elevilor în înţelegerea unui spectacol, specificul pe care acesta îl are în a facilita participarea auditoriului la receptarea operei literare, prin imagini vizuale şi auditive.
În acelaşi timp se va prezenta şi plusul de valori estetice determinate de originalitatea limbii, a imaginilor artistice, a compoziţiei, punând elevul în situaţii mult mai complexe ale trăirii afective şi estetice. Se pot face comparaţii între opere literare şi filme sau spectacole de teatru, fără însă a se minimaliza filmul sau spectacolul teatral, ci cu intenţia de a înarma elevul cu judecăţi critice ale apropierii acestora de opera literară, de literatură, în general. 0 altă corelaţie care se impune este cea cu istoria. A cunoaşte istoria unei naţiuni înseamnă a adera afectiv la valorile acesteia. Multe valori le întâlnim în operele literare, care sunt capabile să surprindă ceea ce istoricul nu poate reda: gânduri, sentimente, tragedii, bucurii, figuri măreţe de eroi, o întreagă societate căreia îi dă profunzime umană. Aristotel remarca această diferenţă dintre poezie şi istorie, dar şi dintre poet şi istoric: istoricul povesteşte fapte adevărate, iar poetul lucruri "putând să se întâmple în marginile verosimilului şi necesarului."
Studiul operelor literare inspirate din evenimente istorice beneficiază de avantajele interdisciplinarităţii. Apelul la cunoştinţele de istorie ale elevilor îi ajută pe aceştia să înţeleagă realitatea evocată în operă, să încadreze în epocă evenimentele descrise, apropiind elevii de istorie prin caracterul atractiv al literaturii. Literatura poate fi un punct de plecare în studiul filozofiei, iar filozofia un izvor nesecat de inspiraţie şi un mod de abordare tematic pentru literatură. Marile doctrine literare sunt, în mare parte, fundate pe concepţii filozofice. Moartea, viaţa, sensul existenţei, timpul, cosmogonia sunt teme comune ale literaturii şi filozofiei.
Un exemplu concludent ar putea fi aici opera romantică. Este ştiut faptul că Eminescu a fost vizibil influenţat de gândirea filozofică germană, ideile filozofilor Schopenhauer, Kant, Fichte, regăsindu-se în creaţiile sale. Psihologia are şi ea un impact deosebit în studiul literaturii. Ea s-a impus ca o disciplină care vine în sprijinul literaturii, ajutând elevul să înţeleagă procesul de creaţie artistică, de geneză a operei de artă, personalitatea artistului.
Muzica are şi ea repercusiuni asupra literaturii. Poezia se bazează pe muzicalitate, urmărindu-se ceea ce Rainer Maria Rilke numea "o metamorfoză a simţirilor". Să nu uităm afirmaţia lui Macedonski pentru care "arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decât arta muzicii." De asemenea, Cella Delavrancea susţinea că "poezia, cu freamătul ei de dincolo de cuvânt, cu vălul ritmului ei organic, se înrudeşte cu arta muzicală, este curcubeul pe care se avântă muzica în tensiunea ei vitală." Muzicalitate putem descoperi şi în proză sau dramaturgie.
De exemplu, în proza lui Creangă, atunci când scriitorul evocă spaţiul copilăriei sau în piesele lui Caragiale care, puse pe muzică, seamănă cu ariile din celebra operă "Bărbierul din Sevilla". Exemplele ar putea continua, însă cred că această demonstraţie este suficientă pentru susţinerea ideii enunţate la începutul discuţiei, aceea de a nu transforma literatura într-o materie oarecare, neglijând valorile estetice finale ale acestui obiect. Alături de alte domenii, ea este un pas către o treaptă de cunoaştere.
Bibliografie
Eftenie, Nicolae, Introducere în metodica studierii limbii și literaturii române, București, Editura Paralela 45, 2008.
Ionescu, Cristina, Metodica predării limbii și literaturii române în liceu, București, EDP, 1983.
© REVISTA (online) EDUCATIA AZI (ISSN 2457-8428; ISSN–L 2457-8428), aprilie 2024